sâmbătă, 9 iulie 2016

VENEȚIA



VENEȚIA

In vara anului 1967, când m-am căsătorit cu Carmen, plin de elanul tinereții și al fascinației momentului, i-am promis că nu voi lăsa să se scurgă viața noastră de iubire fără să o duc la mirifica Veneție, orașul iubirilor. Erau timpuri când extrem de puțini români puteau spera la o ieșire peste granițele de lagăr socialist. Dar eram plin de vise, ca orice tânăr. S-au scurs valurile vieții și abia după douăzeci și cinci de ani am reușit să mă țin de promisiune, în anul 1992, unul din anii vijelioși și tare încurcați de după așa-zisa revoluție română.

In acei ani de turbulență și de asalt al afacerilor libere și necontrolate, mai toată gloata de români din toate categoriile sociale s-a îngrămădit spre Turcia, spre Istanbulul plin de promisiuni de afaceri profitabile, colorate exceiv și cu mirosuri atrăgătoare. Mulți s-au îmbogățit în câțiva ani de navetă istovitoare între Dunăre și Bosfor, dar a fost vorba de o îmbogățire de „târg”. Prea puțini au realizat ceva cu banii câștigați din comerțul mărunt și de proastă calitate practicat. Turcii, buni negustori, au realizat un spor economic neașteptat din comerțul unor produse de proastă calitate realizat cu neexperimentații întreprinzători din fostul Lagăr Socialst.

Deși mai văzusem Turcia, respectiv Istanbulul, încă din anul 1975, am făcut și eu cu Carmen și cu copiii, încă fragezi, două-trei călătorii în Turcia cu câteva zile prin Istanbul, dar și cu multe altele prin Asia Mică de vest. Eram și noi temători că libertatea circulației în afara României se va întrerupe din nou. Printre excapadele pline de parfumuri asiatice din Turcia, am mai fugit de două ori și în atât de atrăgătoarea Grecie, strălucită prin memoria ei antică dar și mai occidentalizată.

Cu toate acestea privirile mele, ale noastre, erau mereu îndreptate spre țările vestice, care deveniseră deodată foarte greu de accesat, cu toate că ele clamaseră decenii la rând, prin posturi de radio clandestine, drepturile la liberă circulație a persoanelor. După 1990 pentru a obține o viză de turism în țările din vest trebuia ca românul să accepte cele mai înjositoare birocrații de la ambasade,și, pe deasupra, să beneficieze de „invitații” de la personae din vest care să garanteze pentru persoana lor și, probabil, pentru comportarea acolo, sau pentru reîntoarcerea în țară. Umilitor era și faptul că situația financiară trebuia să-ți fie garantată de cel ce își asuma invitația. De altfel ar fi foarte multe de spus despre tratamentul la care au fost supuși românii de către țările care clamaseră libertatea individului și purtaseră o propagandă deșențată privind drepturile omului. Acea perioadă de opresiune privind călătoriile a marcat spiritul nostru mai bine de cincisprezece ani, asemănător cu comunismul pe care îl trăisem din plin.
Primul nostru noroc a fost că am cunoscut o doamnă evreică cu firmă de turism la București și, probabil, cu relații la unele ambasade, care ne-a oferit o excursie cu autocarul în Franța. Aceasta s-a petrecut exact în 1992, la exact 25 de ani de la căsătoria noastră. Așa am avut șansa de a mă ține de cuvânt față de Carmen, privind Veneția, deoarece traseul autocarului care trebuia să ne ducă la Paris trecea prin nordul Itaiei și avea în program o mică escală în orașul visurilor noastre. De la acea fericită ocazie, am avut ocazia de a mai trece prin Veneția de mai mult de douăzeci de ori, în excursiile noastre prin Itaia, Franța, Spania, Portugalia, Austria, Elveția și chiar Maroc. Am văzut țările Europei vestice de multe ori, pe diverse circuite și numai cu mașina. Aceasta din dorința de a vedea inima tuturor țărilor și cât mai multe orașe mici, sau mai medievale, cu comori artistice sau cu relicve antice și medievale timpurii. Am fost totdeauna de părere că o țară, mai ales europeană, nu poate fi vizitată, cu adevărat, decât cu mașina proprie, nu cu turismul industrial de masă. Ceea ce poți gusta din mai lungile sau mai scurtele escale din diverse bogății ale unui orășel pe umerii căruia stau secole, poate un mileniu, sau chiar milenii, nu se compară cu ceea ce poți vedea din avion. Aceasta, mai ales că avionul poate zbura de multe ori deasupra norilor și te duce departe de inima orașelor și, mai ales, a minunățiilor naturii.
Excursia cu autocarul spre Franța, cu trecere prin Veneția dorită, a început în Piarța Aviatorilor din București, unde ne aștepta autocarul. Curând mașina s-a umplut la capacitate, cu excepția celor cinci locuri din spate rezervate, ca loc de odihnă al celor doi șoferi ce se schimbau pe parcurs. Printre călători se aflau numai bărbați tineri, cu vârsta între 30-40 de ani și cu bagaj relativ puțin. Sexul feminin era reprezentat numai de două tinere, o doamă respectabilă, despre care urma să aflăm că era profesoară la Galați, de doamna ghid destul de în vârstă, foarte stilată, și de Carmen și Irina, fiica mea de numai 13 ani, pentru care trebuise să facem acte speciale de ieșire din țară.
Componența grupului nu ne-a frapat, deoarece în autocar domnea o liniște deplină, de neconceput pentru un grup mare de bărbați. Calitatea socială a tovarășilor noștri de drum era medie, dar nici acest fapt nu ne-a frapat, atâta timp cât comportamentul tuturor era decent și excesiv de liniștit. Nu aveam colegi de drum mai riguroși în ținută, sau cu bagaje mai elegante.

Autocarul marca Scania, de producție suedeză, arăta impecabil pregătit de drum, curat și nou. Ulterior am aflat că făcuse parte din parcul auto al Comitetului Central al PCR, la fel ca și șoferii, care s-au dovedit niște ași ai volanului și riguroși în respectarea vitezelor admise și ale prescripțiilor rutiere din fiecare țară traversată.

Dumul până în Italia a fost lung și oarecum greu, mai ales pe sutele de kilometri din România și Ungaria. Pe o scurtă porțiune am traversat Yugoslavia, care pe atunci încă mai exista ca stat unitar. Am ajuns seara târziu la frontiera italiană de la Trieste. Acolo bucuria noastră s-a stins, devenind panică. Poliția de frontieră Italiană ne-a respins categoric intrarea, deoarece pe actele collective de transport era înscris punctual de trecere Treviso. Nici o explicație sau indicație folositoare în plus. Ni s-a spus să facem un lung ocol ca să intrăm în țara lor prin punctul indicat pe actul colectiv. A urmat o noapte de coșmar pe niște drumuri înguste de munte și printr-o noapte de smoală. Undeva după miezul nopții au cedat și energiile celor doi șoferi, așa că s-a decis să facem o oprire de odihnă.

Nu știu cât am reușit să ațipim, pentru că toți pasgerii trăiau o teamă de eșec al excursiei, o nesiguranță. Când s-au ivit zorile,am ieșit mai toți din autocar și am avut revelația unui peisaj mirific. Ne aflam pe mijlocul unei văi muntoase și puternic împădurite, iar sus, sus de tot, se profilau în soare creste albe și optmiste de munți ce veneau din marele cordon al Alpilor. Este o imagine ce mi-a rămas întipărită pe retină pentru toată viața. Știam că acei munți erau legați de Italia care nu ne primise.

Am ajuns curând curând la punctul de fronieră inscris pe actele autocarului. Era punctul de frontieră numit Tarvizio, un punct de trecere ce semăna cu o cabană montană așezată într-o vale îngustă și verde, cu pajiște și brazi. Pentru a ajuge acolo, cred că am tecut și printr-un colț din Austria, dar neînsemnat.

Tratativele din interiorul punctului de frontieră s-au prelungit îngrijorător. Nici acolo nu aveam noroc. Se purtau tratative pentru faptul că trecerea noastră în Italia era Treviso nu Tarvizio. De altfel Trevizo era o localitate în interiorul teritoriului Italian și în nici un caz nu avea legătură cu frontiera, deși geografic nu era prea departe de frontieră. Intr-un târziu italienii au considerat că era vorba de o greșeală de transcriere a punctului de graniță și s-au îndurat de noi. Inainte de îmbarcare în autocar, un tânăr de circa douăzeci de ani ne-a arătat celor din jurul său o costișă verde cu câțiva brazi stufoși pe unde se strecurase el "dincolo" într-o ocazie anterioară. Avea mândria unui cunoscător al trecerii frauduloase de frontieră.
Dincolo de frontiera italiană toată lumea s-a simțit ușurată și a devenit mai guralivă. Așa am aflat că mulți dintre călători aveau planuri de nu se mai întoarce în țară. Faptul nu m-a impresionat, pentru că gândurile îmi zburau odată cu șoseaua spre Veneția, spre Coasta de Azur și Paris. Excursia urma a fi de douăsprezece zile așa că întârzierea intrării în Italia nu ne putea provoca o mare amărăciune Soarele Itaiei era generos și de-a dreptul primitor. Munții scădeau în înalțime, iar pantele lor se lăsau acoperite de vii și livezi atât de îngrijite că nu puteau fi asemănate cu cele din frumoasa noastră țară. Spre prânz am străbătut câmpiile joase din apropierea Mării Adriatice, cu lanuri largi păzite de clădirile unor ferme ce păreau a dăinui de pe vremea strămoșilor romani, Aproape toate aveau ziduri de piatră și olane maronii. Nu se simțea nici o încercare de înfrumusețare, sau de înviorare prin colorit de tocărie, sau de zidărie. Dar peste tot soarele își împrăștia voia bună.
Șoferii noștri au trecut val-vârtej prin Mestre, orașul din fața Veneției și peste podul „Ponte della Liberta”, care unește Mestre de Veneția, cu căi ferate și șosea cu patru benzi de circulație. De altfel, noi cei din autocar nici nu am sesizat că ne aflăm pe podul de piatră și cărămidă construit pe timpul lui Benito Missolini. Lucrare temeinică.

Ne aflam încă sub imperiul nerăbdării când autocarul s-a oprit brusc într-o imensă parcare de beton, complet goală, turnată de curând în dreapta terminării podului. Cred că era ora 10, iar escala a fost stabilită de doamna ghid pentru fix șase ore. Era timp puțin pentru “Perla Adriaticii”, așa că toată lumea a coborât cu grabă. Șoferii au deschis trapele spațiilor pentru bagaje, lăsând pe fiecare să se servească. Noi și doamna profesoară din Galați ne-am depărtat în grabă de autocar, pentru a nu pierde nici un minut din marea șansă de a vedea minunea din lagună.

După puține minute am întors capul spre autocar și am observat cu nelămurire că toți cei ce ne însoțiseră își scoseseră bagajele și se depărtau în grabă. Temători pentru bagajele noastre ne-am întors la autocar. Șoferii ne așteptau relacsați, șezând pe treptele mașinii. Erau zâmbitori și ne-au spus că nu trebuie să avem nici o grijă deoarece ei știau că noi suntem cei puțini care vom merge, conform programului, la Paris Ei avuseseră grijă încă de la București ca bagajele noastre să fie bine așezate într-o parte a spațiului de depozitare. Știau că majoritatea celor aduși de ei folosiseră excursia pentru a părăsi țara și pentru acest serviciu mai plătiseră și o taxă în plus. Au rămas surprinși cât de neștiutori eram. In afară de noi, de doamna profesoară și de doamna ghid urmau să mai continue din drum o tânără și doi tineri. Seara, în drum spre Paris nu ne-au însoțit prea mult. Tânăra a coborât înainte de Verona, fiind așteptată de o mașină cu doi băieți dincolo de gardul de protecție al autostrăzii, pe care l-au forțat. Ceilalți doi tineri au coborât la intersecția cu autostrada spre Marsilia, care nu se afla decât la câțiva zeci de kilometri spre sud de la intersecția cu autostrada ce ducea spre nord, spre Lyon și Paris, pe care trebuia să o urmăm noi. Acei doi tineri ne-au părăsit pe la ora două-trei noaptea, într-un întuneric tăciune. 
Revenind la momentul “autocar”, ne-am asigurat de conspirația șoferilor și am pornit-o din nou în viteză și transpirație spre centrul Veneției, care ne făcea cu mâna de la câteva sute de metri. Betonul parcării era încins, iar soarele dogorea. Transpirația curgea șiroaie, dar nimic nu putea micșora elanul nostru..
Cu viteza tinereții am ajuns repede în piața largă din fața gării numită obișnuit Ferrovia, sau mai precis Ferrovia Venezia Santa Lucia. In fața ei se deschide o piață largă care poate cuprinde mii de călători. De la clădirea modernă a gării coboară spre apa tulbure din Canal Grande o scară largă de lățimea a minim două străzi. Graba nu ne-a permis să ne tragem sufletul și să admirăm primele imagini ale zonei, unde ne privea de vis-a-vis o frumoasă biserică. Ne-am repezit la o casă de bilete de pe cheiul apei din Canal Grande pentrua cumpăra bilete la Vaporetto, un fel de autobuz acvatic numerotat după traseul urmat ce circulă pe direcția dorită. Noi am ales un Vaporetto ce ne ducea la Piața San Marco, adică în buricul istoric al orașului. Acel Vaporetto a parcurs în etape oprind în diverse stații (pontoane) întregul și renumitul Canal Grande, strada de apă cea mai renumită în lume. 

Această cale acvatică este extrem de aglomerată de ambarcațiuni de tot felul, de la gondole negre ca niște cosciuge lustruite și înzorzonate, dar mândre de trecutul și renumele lor, la șalupe transportoare de mărfuri și vase de diverse mărimi pentru turiștii încărcați de aparate fotografice sau de filmat. Totul este în mișcare și învolburează apa marină de o culoare verzui-opacă, apă care este împinsă cu vălurele spre scările, pontoanele și temeliile palatelor grandioase de marginile canalului.

In pleiada orașelor lumii, Veneția îți apare de la început „o bătrână doamnă” veșnic tânără, sau, mai bine zis o istorie a creației umane mereu zâmbitoare. Milioanele de vizitatori nu o lasă nici o clipă să se întristeze, sau să viseze liniștit la trecutul ei glorios.

Scriitorul american Herman Melville, îndrăgostit iremediabil de laguna italiană, locul care atrage anual miiioane de vizitatori din întreaga lume spunea cu inspirație că: “Prefer să fiu în Veneţia într-o zi ploioasă decât în orice altă capitală într-o zi frumoasă”. - și mare dreptate avea.
Ne-am așezat, printr-o întâmplare fericită, în partea din față a vaporetto-ului și am surprins toată măreția, diversitatea și luxul palatelor seculare ce bordează marea cale de apă numită Canal Grande. Tot ce mi-a trecut prin fața ochilor m-a stupefiat, făcându-mă să gândesc că străbat un cartier aproape real al vechiului Bizanț. Fiecare palat își etala o inimitabilă personalitate, dar parcă fiecare se străduia să aducă o adiere ușoară a Orientului.
“Cea mai frumoasă stradă din lume” cum mai este numit Canal Grande, are patru kilometri şi de-a lungul acestuia una lângă alta şi presărate de biserici, se ridică prea bogatele palazzi, care amintesc de perioada de glorie a oraşului (din sec.al 13-lea până la sfârşitul sec.al 15-lea). Perlele arhitecturale ce străjuiesc pe ambele părți Canal Grande sunt clădiri marcate de patina vremurilor trecute. Majoritatea au un stil specific veneţian, inspirat din bătrânul Bizanţ, îmbinat cu un stil gotic caracteristic îndeosebi Veneţiei. Oraşul este împodobit atât de faţadele palatelor evului timpuriu, ale celor renascentiste, dar și de grandioasele reşedinţe baroce, decorate cu rozete, ghirlande şi îngeraşi. Chiar dacă multe dintre clădirile de pe Canal Grande şi-au pierdut strălucirea, imaginea faţadelor monumentale este fascinantă. Cum la fel de fascinant este atunci când o iei pe canalele micuţe, pe care nu încape mai mult de o singură gondolă în trafic, și te pătrunde din plin liniştea dintre clădirile vechi, istoria glorioasă dar și dureroasă a veneţienilor, și parcă te aştepţi ca o curtezană tristă să apară la un balcon fluturându-și batista.
Pe parcurs, înconjurat și împins de călători, nu știam ce parte a Canalului să o admir și să o aștern în sacul de amintiri. Atât de o parte cât și de alta se perindau palatele de o diversitate halucinantă, cu două sau trei etaje, cu intrări somptuoase, apărate sau nu de mici pontoane și cu stâlpi de lemn fixați în apă pentru a lega gondolele particulare. Erau mulțime de palate ce aminteau de stiluri vechi orientale, cu ferestre prelungi, lucrate delicat în marmură, sau piatră albă, cu bogăție de modele florare în partea superioară. 
Mai toate aveau ferestre prelungi, cu colonete fine ce lăsau să se întrevadă bogăția interioară a pereților și tavanelor pictate cu gust și măiestrie. Unele palate aveau fațada decorată cu tablouri ample din mozaic, sau numai cu tablouri mozaicale dispersate, sau cu aplice de pietre semiprețioase. Nu îți puteai lua ochii. La fundamente, însă, apa lucrase și lucra cu perseverență, făcând să te temi de soarta viitoare a acestor minunății ale măiestriei omului. Egrasia și unele alge verzi își făcuseră prezența pe la temelii dar palatelor părea a nu le păsa.

Ieșind din Canal Grande, pe partea dreaptă peisajul este dominat de biserica Santa Maria de la Salute. Este impresionantă ca dimensiuni și are un plan octogonal. În fața ei, peste Canal, se desfășoară larg și dominator Piața San Marco păzită spre mare de un șir lung de gondole ce se scaldă alene pe valuri mici. Noi am debarcat în stația de vaporetto numită San Zaccaria. Am mers prin îmbulzeală pe lângă un spațiu verde îngrădit și pe lângă latura principală a clădirii Zecca, fostă monetărie a republicii și pe lângă o latură îngustă a clădirii numită Libreria San Soviniana, un edificiu cu două nivele, armonios și nobil, datorat lui Jacopo Sansovino care a lucrat-o între 1537 și 1553, realizarea frescelor și a altor decorațiuni continuând până în 1560. Păcat că această nobilă clădire renascentistă se pierde din atenția vizitatorilor atrași de celelalte perle ale Pieței San Marco. Clădirea este cunoscută sub numele de Biblioteca Marciana. In limba română se traduce drept Biblioteca Națională a Sfântul Marcu.

Primele șaisprezece arcade ale sale au fost construite în perioada 1537-1553, realizarea frescelor și al altor decorațiuni continuând până în 1560. Sansovino a murit în 1570, dar în 1588, Vincenzo Scamozzi a realizat alte cinci arcade, tot după proiectul lui Sansovino, aducând clădirea până la Molo sau dig, lângă clădirea lui Sansovino pentru monetăria venețiană amintită, Zecca. Unul dintre primii bibliotecari, din 1530, a fost Pietro Bembo. Fondul de carte al bibliotecii a început să fie colectat înainte de construcția clădirii. De exemplu, baza colecțiilor din bibliotecă a constituit-o donația făcută Serenissimei prin prin colecția de manuscrise adunate de umanistul, savantul, patronul și colecționarul bizantin, cardinalul Bessarion. El și-a donat propria colecție la 31 mai 1468: circa 750 de manuscrise în limbile latină și greacă, la care a adăugat încă 250 de manuscrise și unele cărți tipărite (incunabule), constituind prima bibliotecă "publică" deschisă oamenilor de știință din Veneția. (În 1362 biblioteca lui Petrarca a fost donată orașului Veneția, dar această colecție de manuscrise, cărți vechi și scrisori personale a fost pierdută sau dispersată)

Ca și British Library sau Biblioteca Congresului, în vremurile din urmă, Biblioteca Marciana a profitat de o lege din 1603 care cerea ca o copie din toate cărțile tipărite la Veneția să fie depusă în Marciana. Era prima lege de acest fel. Fondurile de carte de la Marciana au fost îmbogățite prin transferul, la sfârșitul sec.al 18-lea, al colecțiilor acumulate în mai multe mănăstiri, cum ar fi S. Giovanni și Paolo din Veneția și S. Giovanni di Verdara din Padova. Colecția a fost îmbogățită mult și prin donații mari realizate din când în când de particulari.

In 1904 colecția a fost mutată în clădirea Zecca (construită, după cum am spus, tot după planurile lui Sansovino în perioada 1537-1547, ca monetărie). Biblioteca s-a extins de atunci mult în spațiile sale originale adiacente și chiar în secțiuni din palatul administrativ alăturat, Procuratie Nuove din Piața San Marco.

Astăzi, în afară de circa un milion de cărți tipărite, Biblioteca Marciana conține aproximativ 13.000 de manuscrise, 2.883 de incunabule și 24.055 de lucrări tipărite între anii 1500 și 1600. Există multe anluminuri păstrate aici.

Odată cu căderea Republicii Venețiene, în 1797, Biblioteca Marciana a fost îmbogățită prin transferul de manuscrise și cărți din clădirile cu scop religios care au fost desființate sub regimul lui Napoleon I. In 1811 biblioteca a fost mutată în încăperile mai spațioase din Palatul Dogilor, unde au fost aduse și alte colecții:

Celebră în lumea întreagă, Piața San Marco formează un mare „salon de marmură” fără acoperiș (așa se pare că s-ar fi exprimat Napoleon, ca și la piața centraă din Bruxelles). Piața San Marco este centrul Veneției, punctul de maximă atracție pentru toți vizitatorii, ca și pentru noi. Era locul care trebuia să ne ofere cât mai mult din speranțele noastre estetice. Piața are o suprafață în formă de L. Ea se deschide spre Canal Grande prin încântătoarea dechidere numită „Piazzetta”, latura scurtă a literei L. La marginea ei, spre mare, se înalță două coloane monolit Una poartă leul lui San Marco, iar cealălaltă statuia Sfântului Theodorus, primul patron spiritual al orașului, ambele aduse de la Constantinopol. Suprafața, cea mare a pieței, cea care deține latura cea lungă a literei L, este înconjurată de cafenele clebre, bijuterii și magazinașe de lux. In fața basilicii San Marco se ridică trei catarge pentru flamuri, care simbolizează regatele venețiene din Cipru, din Candia (Creta) și din Moreea (Pelopones),

Privind dinspre mare, de la cele două coloane emblematice, spre interiorul Pieței San Marco, adică în lungul a ceea ce se numește Piazzetta, privirile sunt atrase imediat de clădirea subțire și înaltă, numită Turnul cu ceas (Torre dell’ Orologio). Clădirea impresionantă, în stil renascentist, ridicată între anii 1494-1499 (unii autori indică anii 1496-1506), are cinci nivele. Clădirea aparține arhitectului Mauro Codussi și mai are două aripi laterale construite mai târziu. Cele două nivele inferioare ale turnului formează o arcadă monumentală care deschide trecerea spre străduța principală a orașului, numită Merceria. Această arcadă leagă centrul politic și religios (Piazza) cu centrul commercial și financiar (Rialto). Deasupra arcadei, pe un nivel separat, este plasat marele ceas medieval, mândrie a orașului. 
Cadranul orologiului este de aur și email albastru; el arată ora, ziua, fazele lunii și zodiacul. Are un mecanism cu carilon (sunător), activat în mod tradițional numai în zilele de Bobotează și de Inălțare. La fiecare batere a orei, panoul lateral al orelor se deschide pentru a permite trecerea unui carusel de statui din lemn reprezentând personajele Nașterii și magii de la Răsărit. Statuile, trase de un mecanism de-a lungul unei platforme semicirculare plasate deasupra cadranului, intră apoi în turn prin panoul lateral al minutelor, panou situat pe partea opusă a ceasului. Incepând de la apusul soarelui, la orele 18, ziua a fost împărțită în 24 de ore și apoi cadranele au fost gradate de la 1 la 24.
Pe platforma celui de al cincelea etaj sunt amplasați “Maurii”, două mari statui mobile și un mare clopot. Așa-numiții Mori di Venezia (mauri din Veneția) sunt faimoși în lumea întreagă. Ei au fost porecliți astfel de venețieni din cauza culorii brune a pielii. Situați pe o terasa din partea de sus a turnului, ei sunt două statui de bronz reprezentând doi păstori care bat orele cu un ciocan cu o coadă lungă pe un clopot mare. Ei sunt foarte asemănători, dar nu identici, iar diferența vizibilă constă în special la barbă, unul dintre ei fiind lipsit de așa ceva. Maurul bărbos este numit "bătrânul", iar celălalt "tânărul". In această atribuire a rolurilor contribuie un aspect precis. Maurii bat orele pe clopot cu ciocanele lor (atâtea sunete câte ore sunt), după un model precis. Maurul bătrân lovește clopotul cu două minute înainte de ora corectă pentru a reprezenta timpul care a trecut, în timp ce maurul tânăr bate clopotul două minute după oră pentru a reprezenta timpul care a sosit.
Maurii reprezintă haosul inițial al întunericului primordial, înainte de crearea lumii. Sunetul clopotelor, lovite cu un ciocan, amintesc că la originea creației se află Cuvântul.

Ca să ajungă la Torre dell’Orologio, privirea trece razant pe lângă fațada venerabilei bazilici San Marco,dar și pe lângă o latură a Palatului Dogilor. De altfel turnul a fost așezat cu fața la mare tocmai pentru ca vederea lui de către navigatorii și călătorii din vechime să demonstreze tuturor bogăția și slava Veneției.

Piața San Marco, pe porțiunea ei cea lungă este încadrată de două edificii prelungi, cu două etaje și un portic la parter, portic ce adăpostește o suită lungă de magazinașe și buticuri, cafenele și cofetării. La stânga Turnului cu ceas se desfășoară Procurația Veche, din sec.al 16-lea. Servea procuratorilor însărcinați cu întreținerea basilicii. In fața acestui imobil se desfășură unul la fel de lung, care s-a ridicat în sec.al 17-lea, Procurația Nouă. Sub arcadele ei este deschisă celebra cafenea Florian, cea mai veche din lume încă în funcțiune. Pe aici au trecut personaje celebre mai vechi, precum literații Carlo Goldoni, lordul Byron, Goethe, Chateaubriand, Charles Dikens, Marcel Proust, sau Modigliani. Nu poate fi uitat nici marele amurez Casanova. Te poți întreba câte personalități moderne și neamintite aici, și-au gustat clipele liniștite la ceste cafenele. Peste piață, în Procurația Veche s-a dezvoltat o cafenea concurentă de elită, numită Quadri. La ambele cântă seara, în afara arcadelor, câte o orchestră cu muzică lejeră. Noi nu am avut plăcerea să le ascultăm decât după câțiva ani și de mai multe ori, într-o liniște de vis. In Procurația Nouă și-a instalat reședița Napoleon Bonaparte și fiul său vitreg Eugene de Beauharnais. Napoleon a construit o nouă aripă, care le-a unit pe cele două mai vechi, numită Ala Napoleonica, orientată cu fațada spre Bazilica San Marco. Pentru aceasta a demolat Biserica San Geminiano, creatie a lui Jacopo Sansovino.

Piața încadrată de cele două Procurații a fost închisă deci, în 1810, de către Napoleon Bonaparte cu o clădire asemănătoare stilistic, pe timpul când Veneția se afla în decădere și devenise motiv de tratate războinice. Sub arcadele lui Ala Napoleonica se deschide intrarea muzeului Correr unde au adăpost colecțiile istorice și artistice ale orașului. Pinacoteca de la etajul al doilea al muzeului se află lucrarea Pieta de Antonello de Messina, o Pieta de C. Tura și mai ales Pieta și Madona de Giovanni Belini, sau celebrele Curtezane de Carpaccio. Marea suprafață încadrată de palatele Vechio, Nuovo și Napoleonica are o formă trapezoidală, cu o lungime de 175 de metri și o lățime medie de 80 de metri. Este mai îngustă pe latura ocupată de Ala Napoleonica și mult mai largă pe latura ocupată de fățăda dantelată și colorată a basilicii San Marco. 

Ziua în care am avut șansa de a ne întâlni cu o mare parte din Veneția a fost dominată de un soare torid, cu lume multă, cu entuziasm și cu o atmosferă aparte pe care nu o poți trăi decât acolo... O Veneție ce oscila între istoria trecută și cea prezentă, între tradiție și modernism, între trăirea vie de azi și viitorul incert poate chiar de mâine...
M-am întrebat mereu de ce Veneția este percepută ca un oraș eminamente romantic în care iubirea înflorește, renaște și se perpetuează peste generații, iar trăirile emoționale parcă sunt mai vibrante și mai intense ca niciunde altundeva. In ce mă privește, trecându-i pragul de mai multe ori, impresia ce mi-a lăsat-o acest oraș s-a creionat și s-a cristalizat în memoria mea cu totul altfel decât o promovează cu obstinație publicitatea turistică.
In primul rând, am perceput acest oraș ca pe o oază de istorie nealterată, pe care italienii se străduiesc să o pună în valoare cât mai mult, dar și ca un oraș pe deplin viu, fluid și agitat care se arată deschis contemporaneității și viitorului, punând la dispoziția vizitatorilor cele mai moderne oportunități turistice, precum hoteluri și restaurante sofisticate, două aeroporturi și o gară ultramodernă, transport în comun foarte bine organizat și ușor accesibil, agenții de informare turistică la tot pasul, ghizi vorbitori de mai multe limbi străine, chiar și de română. Folosindu-te de ele, că ești sau nu îndrăgostit, că ești tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, localnic sau pasager, poți retrăi tu însuți momente de emoționantă istorie și tradiție, bucurându-te totodată de modernismul zilelor noastre. Dacă ești deschis prospectării și cunoașterii vei descoperi Veneția ca în oglindă: dăruind deopotrivă povești romantice cu gondolieri și nobili, cavaleri și curtezane, cuceritori și navigatori vestiți pe mare, dar și povești ale zilelor noastre, în care cultul pentru artă este mereu prezent, mergând de la frumoasele măști din Burano, la bijuterii și bibelouri din sticlă de Murano, până la parada vedetelor modei sau ale cinematografiei mondiale în zilele Festivalului filmului de la Veneția.
In prima întâlnire cu orașul lagunelor am avut dorința să văd, credeam eu, aproape toate atracțiile majore ale orașului: Piazza San Marco cu reperele sale celebre - Basilica di San Marco, Palazzo Ducale cu al său Ponte dei Sospiri, Torre dell' Orologio, Libreria Sansoviniana, Campanila majestoasă cu ziduri amețitoare de cărămidă roșie, Museo Civico Correr și Procurațiile (cea veche și cea nouă), Canalul Grande văzut de pe Podul Rialto, vestita pescărie și piață comercială din vecinătate, bazilicile Sant Stefano, Santa Maria della Salute și Bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari, insulele lagunare Murano și Burano. Pentru o jumătate de zi visurile au fost mult prea mari, exagerat de mari. Trebuie să recunosc că am realizat numai o săracă cunoaștere exterioară și extrem de puține aspecte de detaliu. Cum a fost vorba numai de un raid extrem de scurt, am adăugat numai o restrânsă filă inedită, prima, la albumul meu de amintiri despre Veneția. Ținta supremă a fost atrasă de bogăția exterioară și interioară, într-un scurt detaliu, a Bazilicii San Marco, dar și prima incursiune pe Canal Grande!

Nu aveam timpul necesar pentru admirarea în amănunt a monumentele medieval-renascentiste care ne înconjurau în vasta piață San Marco.

Timpul ne presa și nu aveam nici lire italiene pentru a ne odihni la o brasserie, sau cofetărie. Toate rezervele nostre de valută se limitau la francii francezi, necesari pentru un sejur lung la Paris. Nu aveam timpul necesar pentru admirarea în amănunt a monumentelor medieval-renascentiste care ne înconjurau în vasta piață San Marco.

Inainte de a ne așeza la rândul consistent de turiști de la una dintre cele cinci portaluri ale basilicii, am aruncat o ocheadă Campanilei colosale din imediata apropiere a basilicii. Nu se punea problema de a urca cu liftul la vârful ei. Nu aveam nici timp și nici bani. Dar măreața construcție cu pereți din cărămidă mi-a produs multă nedumerire legată de rezistența generală și de pericolul de tasare a materialului. Campanila s-a prăbușit în 1902, fără a aduce stricăciuni monumentelor apropiate. S-a trecut imediat la refacerea ei.

Loggetta construită de Sansovino cu patru secole înainte, la baza Campanilei, a fost și ea refăcută din resturile recuperate după 1902. Loggetta dispune de linii pure și se remarcă prin niște frumoase porți de bronz din sec.al 18-lea. In nișele Loggettei sunt așezate statuile Minervei, lui Apollo, lui Mercur și a Păcii. Nu am avut bani nici pentru o vizită în acest mic și delicat obiectiv.

Prin sec.al 9-lea, Piața San Marco era doar o mică zonă liberă în fața Bazilicii San Marco. Aceasta avea sa fie lărgită, până la forma pe care o are în prezent, abia în 1177, când două canale care o întrerupeau au fost umplute. Aceasta modificare a fost făcută cu ocazia vizitei Papei Alexandru al III-lea și a împăratului roman Frederick I Barbarossa, care s-au întâlnit la Veneția pentru a semna un armistițiu.

Piața a fost pavată pentru prima dată în a doua parte a sec.al 12-lea, urmând ca pavelele să fie schimbate abia șase secole mai târziu, în 1723, designul de atunci fiind opera arhitectului Andrea Tirali. Pavajul avea să fie reîprospătat și în 1890, păstrând, în mare, modelul folosit de Tirali.

De la primii pași în interiorul Basilicii San Marco, impresiile sunt covârșitoare. Venețienii au adunat în acest lăcaș atâta bogăție și artă încât să lase lumii o strălucire a milenarei civilizații bizantine și grandoarea bogăției republicii lor navale, înflorită miraculous într-o lagună neatrăgătoare pentru năvălitorii barbari de la mijlocul primului mileniu creștin. 
Basilica mi-a răpit mult timp pentru a-i admira detaliile despre care citisem multe amănunte încă de acasă, dar și cele ce au avut darul de a mă surprinde. După un obicei vechi și sănătos, nu am plecat niciodată la drum fără să mă documentez bine dinainte. Asta nu înseamnă că Basilica și întreaga Veneție nu mi-au surprins spiritul. 
Basilica Sfântul Marcu (în italiană - Basilica San Marco) este cea mai cunoscută și măreață dintre bisericile Veneției și ale lumii europene, cât și unul dintre cele mai elocvente exemple de arhitectură bizantină uitată. 
Basilica San Marco închinată Sfântului Apostol Marcu, cunoscută și sub denumirea de "Domul din Veneția", este catedrala patriarhală din Veneția.

Măreața catedrală a dat pieții din fața și stânga ei (Piazzetta) același nume, fiind fericit adiacentă și atașată Palatului Dogilor. Incepând cu anul 1807, basilica străbună a fost folosită și drept scaun patriarhal de către patriarhul venețian, arhiepiscopul arhidiocezei romano-catolice din Veneția. 

Datorită înfățișării sale opulente, a mozaicurilor bizantine aurite cât și a statuilor sale, ca simbol al prosperității și forței venețiene din sec.al 11-lea, Basilica San Marco a fost supranumită pe drept cuvânt si "Chiesa d'Oro", adică "Biserica de Aur".
Prima biserică construită pe terenul celei azi a aparținut anului 828. A fost o clădire temporară atașată Palatului Dogilor. Aceasta biserică inițială a fost înlocuită cu o alta, în anul 832. Noua biserică a dispărut într-un incendiu al rebelilor din anul 976, fiind mai apoi rezidită în anul 978. Extinderea la care s-a procedat în anul 1063 a dus la formarea bazelor și conturarea limitelor actualei basilici, care acoperă 8.000 de metri patrați.
Venețienii s-au luat la întrecere cu rivalii lor din Aquileia, Pisa și Verona, care își construiau catedrale noi. S-au hotărât să înceapă, pe la începutul anilor 1060-1063, sub dogele Domenico Contarini (1042-1071), să rezidească Biserica San Marco, vătămată de incendiul, din anul 976. Lucrările, începute pe la anul 1063, au continuat sub Domenico Selvo (1071-1084) si s-au terminat sub Vitale Falier (1086-1096).

Sfințirea lăcașului a avut loc prin anii 1093-1094. Planul a rămas acela de cruce greacă liberă cu cinci cupole, care fusese aplicat încă din sec.al 9-lea după modelul copiat de la Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol. Dar de data aceasta el a fost tratat cu mai mare amploare. Cupolele au fost construite din cărămizi și nu din lemn.

Basilica a fost sfințită în anul 1094, în acelasi an în care moaștele Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu se crede că au fost redescoperite într-unul dintre pilaștri, de către Vitale Falier, doge în acel moment. Cripta a păstrat de atunci moaștele sfântului Marcu până în anul 1811. Acum evanghelistul este înmormântat sub altarul principal, acoperit de un baldachin de marmură verde, purtat de superbe coloane de alabastru, sculptate cu scene evanghelice.

Lucrările de curățire efectuate în 1881 au îngăduit să se observe că în spatele colonadelor de la vest, ridicate între mijlocul sec.al 13-lea și sfârșitul celui de-al 15-lea, se ascunde o fațadă cu două etaje, cu firide în partea de jos și cu arcade în cea de sus, după un tip bine cunoscut la Constantinopol. 

De asemenea, absida cu zonele sale suprapuse de arcade și de firide amintește de absida bisericilor din capitala Orientului creștin. Nu este de mirare. Era epoca în care, în fața primejdiilor comune musulmane, relațiile între Imperiul bizantin și Veneția erau strânse. Dogele Domenico Selvo, căruia împăratul îi conferise titlul de proto-proedru, o luase de soție pe Teodora, sora lui Mihail al VII-lea Ducas. Influența Italiei se vădește în tehnica arhitecturală cu cărămizile sale mai groase și mortarul mai fin decât în Imperiul bizantin.

Basilica are forma de cruce bizantină încadrată într-un pătrat, fiecare braț al crucii formând un dom in sine. Basilica Sfântului Marcu este fidelă arhitecturii Bisericii Sfinților Apostoli, ridicată de Justinian în Constantinopol, pe locul alteia începută de Constantin cel Mare. Locul special amenajat pentru cor este situat deasupra unei cripte. Planul interiorului prezintă mai multe nave - trei nave longitudinale și alte trei transversale.
In partea dreaptă se pătrunde în baptiseriuul ornat cu mozaicuri din sec.al 14-lea, mozaicuri care relatează viața lui Iisus și pe cea a Sfântului Ioan Botezătorul. Spațiul cuprinde cristelnițe baptiseale realizate de Sansovino în 1545 și morminte ale unor dogi. In stânga se ridică "capitello", un mic edificiu din marmură, care poartă în vârf un mare agat din Orient. 

Deasupra înaltului altar se află un baldachin așezat pe coloane decorate cu basoreliefuri aparținând sec.al 11-lea. Altarul deține o capodoperă celebră, numită Pala d'Oro, adică "Peretele de Aur". Mai exact, această parte a altarului este o operă bizantină în metal, din aur, argint, email și pietre prețioase realizată în anul 976, cu scopul de a constitui fațada absidei ce deține altarul. Lucrarea a fost restaurată de două ori la Veneția, în 1105 și în 1345 Locul corului este realizat de către Fra Sebastiano Schiavone. Acesta este flancat în registrul superior de câte trei basoreliefuri de fiecare parte, realizate de către Sansovino. Deasupra celor două balcoane speciale pentru predici se află statui purtând semnătura fraților Massegne (anul 1394). 

De asemenea, în spațiul coral se află și unele statui ale lui Sansovino. Statueltele acestuia, din bronz, întruchipează pe Sfinții Evangheliști și pe cei patru Doctori. Basilica mai prezintă și un turn nu foarte înalt, considerat de către mulți ca fiind o rămășiță a originalului Palat al Dogilor.
Prin brațul drept al transeptului se poate ajunge la bogatul tezaur al basilicii, format, în parte, din obiecte provenite din jaful Constantinopolului de către cruciați, în 1204. In partea de fund a corului se remarcă minunatele coloane translucide de alabastru și la stânga o poartă de bronz de Sansovino (sec. 16) care comunică cu Sacristia. In fața intrării dinspre Palatul Dogilor, în afara basilicii, de o parte și de alta, se află cele două coloane siriene aduse și ele drept captură de război de la Constantinopol. In această parte a basilicii, corespunde, în interior, bogatul ei tezaur.

Interiorul foarte spațios al basilicii, împreună cu multele sale abside si coruri, a constituit punctul de plecare în dezvoltarea unui stil propriu venețian - policoral - printre maeștrii basilicii. Cei mai de seamă au fost unchiul și nepotul - organiști și compozitori - Andrea Gabrieli si Giovanni Gabrieli, care sunt și recunoscuți ca fiind primii utilizatori ai instrumentelor în muzica religioasă corală într-o biserică.

In pofida faptului că structura de bază a basilicii a fost aproape neatinsă în decursul timpului, nu se poate spune același lucru și despre pictura și decorațiile acesteia. Acestea au suferit schimbări majore tot timpul. Secolele ce s-au succedat unele altora, în special sec.al 14-lea, au contribuit foarte mult la îmbogățirea și diversificarea decorațiilor basilicii. Foarte rar se întampla ca un negustor venețian venit din Orient să nu aducă cu el o coloană, capiteluri, sau frize, luate de la unele temple antice. Acestea erau adăugate în decursul timpului în procesul de ridicare al basilicii, ajungând în cele din urmă la actualul complex de elemente. 

Cu încetul, exteriorul din cărămidă a ajuns să fie acoperit cu diverse bucăți de marmură și sculptură, unele dintre ele chiar mai vechi decât clădirea în sine (de exemplu statuia de porfir a celor patru tetrarhi). O nouă fațadă a fost ridicată, iar domurile au fost acoperite cu alte domuri și mai mari, din lemn, în scopul alinierii basilicii la stilul și arhitectura gotică a Palatului Dogilor, care fusese reconfigurat. 

La măreața basilică San Marco, un incendiu din anul 1106 a distrus, de fapt, toate mozaicurile din vremea lui Domenico Selvo. Ele au fost înlocuite abia în a doua jumătate a sec.al 12-lea, când decorul s-a întins pe toate suprafețele apte să adăpostească scenele figurative. Lucrările la aceste mozaicuri s-au prelungit, practic fără întrerupere, până pe timpul dogelui Andrea Dandolo (1343-1354).

In interior, pereții basilicii au fost acoperiți cu mozaicuri, formând un amestec de stiluri bizantine și gotice, în timp ce podeaua prezintă un sincretism din sec.al 12-lea, prezentând bucățile de marmură sub motive geometrice și animaliere. Decorația orbitoare a interiorului este realizată din marmură rară coloristic, din porfir și din mozaic de inspirație bizantină (sec.12-13) sau renascentistă (sec.16), pe fond de aur. Decorația cu fond de aur se acordă admirabil cu arhitectura arhaică a lăcașului.
In nava centrală, pe reversul timpanului de la portarul principal, un mozaic din sec.al 13-lea prezintă pe Christos, Fecioara și pe Sfântul Marcu. Deasupra nartex-ului "bolta Paradisului" este ornată cu mozaic ce reprezintă "Judecata de Apoi" (sec16), realizată după șabloane concepute de Tintoreto.

Meșterii bizantini, care au fost chemați și despre care pomenesc textele, s-au înconjurat de ucenici venețieni și au contribuit astfel la formarea unor școli locale. Iconografia a rămas în mod fundamental bizantină, chiar și când stilul s-a îndepărtat de acela practicat pe atunci la Constantinopol și în teritoriile grecești, fără să ajungă totuși niciodată la o ruptură totală.

Mozaicurile sunt realizate din bucățele aurite, bronz și o mare varietate de pietre. Mozaicurile din nartex înfățișează scene vechi testamentare, alături de o frumoasă serie ce prezintă zilele creației în domul din partea dreaptă a basilicii. 

In interiorul basilicii, temele din noul testament sunt înfățișate sub o puternică influență bizantină - domul central îl înfățișează pe Hristos Pantocrator și Inălțarea Acestuia la cer. Aceste mozaicuri sunt formate din bucățele de dimensiuni reduse - aproximativ jumătate de centimetru fiecare bucățică componentă.

Programul general se inspira, in chip liber, din acela al bisericii Sfinților Apostoli de la Constantinopol, al cărui plan fusese reluat la San Marco. Ciclul decorului cupolelor începe cu aceea de la est, partea de unde vine lumina. Aici s-a înfățișat așteptarea Mântuitorului si venirea lui. Bustul lui Hristos-Emanuel într-un medalion cu fond de stele este înconjurat de Fecioara (de tip constantinopolitan, cu batista la cingatoare), precum si de patriarhii si de proorocii care il vestiseră. 

Pandantivii poartă simbolurile evangheliștilor, martori ai vieții sale pe pământ. Abundența draperiilor lasă să se creadă că mozaicarii care au realizat această cupolă se înscriu în tradiția minunatei catedrale Monreale, din Sicilia, și că ei au lucrat la sfârșitul sec.al 12-lea. Hristos-Emanuel și anumite figuri de prooroci au necesitat să fie refăcute în sec.al 13-lea după incendiul din anul 1231. In cupola centrală, ca și la Sfinții Apostoli de la Constantinopol, este reprezentată Inălțarea.
Participând la estetica dominantă din ultima treime a veacului al 12-lea, meșterul care a decorat această cupolă a accentuat vehemența gesturilor apostolilor și a mișcărilor îngerilor prin mijloace destul de superficiale, care se manifestă mai ales în agitația drapariilor redată prin falduri puternic subliniate. In jurul acestei teme bizantine, el a dispus pe spațiile dintre ferestre cele șapte Virtuți și cele nouă Fericiri care, în mare parte, par să execute pași de dans. Cutele veșmintelor lor desenează linii destul de seci, care izolează ca tot atâtea motive ornamentale, principalele părți ale trupului fără acel simțământ de unitate generală a figurii, nespus de viu la catedrala de la Monreale.
S-ar putea afirma ca artiștii greci, aflați departe de exigențele de la Constantinopol, sau ucenicii lor din partea locului, au cedat freneziei de a exploata procedeele lineare ce se bucurau pe atunci în mare vogă. Cupola de vest înfățisează Pogorarea Sfântului Duh. Biserica se răspândește "printre graiuri si seminții" figurate pe spațiile dintre goluri în loc să fie pe pandantivi, așa cum se obișnuia în Imperiul bizantin.

Pe pandantivi s-au reprezentat îngeri, a căror lungime a trebuit să fie exagerată pentru a-i face să umple cadrul disponibil. Această alungire era în spiritul gustului vremii. Tot în virtutea tendinței epocii spre grafism cutele veșmintelor apostolilor s-au stilizat în fâșii tăioase, astfel că S. Bettini le-a comparat cu niște "curbe de nivel" care definesc relieful figurilor.
Pentru a satisface evlavia populară, în cupola brațului de nord s-au ilustrat scene din viața Sfântului Ioan Evanghelistul, și în cupola brațului de sud s-au reprezentat Sfinții Leonard, Nicolae, Clement si Vlasie.

Expresionismul dramatic și desenul impetuos al mesterului cupolei în care este înfățișată Inalțarea, caracterizează și scenele Patimilor de pe bolta care desparte aceasta cupolă de aceea de la vest. Regăsim aici aceeași alungire a personajelor, aceeași vioiciune a atitudinilor.
O cu totul altă manieră era practicată de atelierul care a decorat bolta de la sud de cupola centrală. Vigoriilor, nu lipsite de asprime și exuberanță, li s-a preferat aici eleganța și fluiditatea liniei, limpezimea compoziției. Fundalul de stânci și de arhitecturi a devenit pretextul unor grațioase stilizări decorative. 

Indrăgostit de efectele liniei, pictorul s-a complăcut în a repeta arcurile de cerc superioare ale nimburilor apostolilor, sau bonetele locuitorilor Ierusalimului, fără a indica măcar partea de sus a chipurilor. La el grafismul epocii este disciplinat de dorința de euritmie și de grație, pe care a pus-o în evidență și zveltețea personajelor.

Caii Sfântului Marcu au fost asezați deasupra intrării în basilică în anul 1254. Aceștia datează din antichitatea clască. Acesti cai minunat reproduși au aparținut în sec.al 3-lea e.A insulei Cos, din apropierea țărmului Asiei Mici. Au fost folosiți apoi pentru împodobirea hipodromului din Constantinopol aproape o mie de ani. In anul 1204, dogele Enrico Dandolo i-a trimis în Veneția, ca pradă de război a cruciaților. Mai apoi au fost luați de Napoleon în anul 1797 și așezați pe Carusel la Paris. Au fost readuși înapoi la Veneția în anul 1815, după înfrângerea imperiului francez.
Tribunele basilicii, cu acces prin nartex, sunt ocupate astăzi de muzeul, sau galeria basilicii, loc unde pot fi admirați caii antici originali de care am mai amintit. Prin fața actualilor cai de bronz se strecoară un spațiu îngust (Loggia dei cavalli) pentru vizitatori, culoar care oferă o splendidă panoramă peste Piața San Marco. 
După acel an, statuile celebre au rămas deasupra intrării în basilică până în anul 1990, când au fost luați și așezați în sala de muzeu superioară, chiar în basilică. Caii actuali de pe fațada basilicii sunt doar niște copii fidele din bronz.
Pe masură ce Imperiul Roman a început să fie mai greu de apărat și de condus împaratul Diocletian a stabilit o nuoă structură politica de conducere: o conducere aflată în răspunderea a patru co-împarați, doi auguști și doi caesari. Această conducere s-a numit "tetrarhie". La colțul dinspre mare al basilicii, cel de sud-vest, a fost înserată o statuie de marmură roșie, sau de porfir, care reprezenta interdependența celor patru conducatori. Aceasta a fost luată din Constantinopol în timpul celei de a patra cruciade, din anul 1204, si asezată lipită de corpul basilicii la nivelul pieței San Marco. Piciorul lipsă al unuia din cele patru personaje a fost descoperit în anul 1960 la Istanbul, unde se află expus și astăzi.

Am parcurs mai mult de o oră și am admirat cu extaz interiorul halucinant de bogat al basilicii, mult asemănător cu cel din Capela Palatină și din unele catedrale normande siciliene. Ne atinsesem unul din principalele scopuri ale acelei zile memorabile. Când am ieșit învingători și oarecum obosiți din basilică, am fost izbiți de o căldură înăbușitoare, care nu ne-a lăsat destulă energie pentru a admira monumentul, cu aceeași minuozitate și din afară. Basilica cu ziduri și acoperișuri dantelate radia cu o veselie ostentativă sub razele unui soare neiertător. Ne-am permis numai să admirăm, în mare viteză mozaicurile semicirculare de deasupra portalurilor și ancadramentele lor .Lucrările ce se deosebesc după perioada de punere în operă și după mâna meșterilor. Acele portaluri ce poartă mozaicuri semicirculare sunt decorate împrejur cu marmură și sculpturi dantelate fine. Portalul central poartă o decorațiune sculptată în secolele 13-14 și batanți de poartă bizantini din bronz. Deasupra se găsește o mare fereastră semicirculară, în spatele cailor, care asigură lumină în basilică și, mai sus, un perete albastru cu leul venețian de aur. La portalurile laterale mozaicurile reprezintă momente din aducerea corpului sfântului Marcus. Pe mozaicul portalului ultim din stânga se vede basilica cu aspectul său primitiv.
De secole, arta și generațiile de artiști, necunoscuți și celebri care au intervenit făcând modificări și adăugiri la edificiu, până în sec.al 16-lea au lăsat marturii în stilurile cele mai variate, bizantin sau roman, gotic sau al Renașterii. Rezultatul este de un echilibru perfect ca frumusețea unui cântec coral sugestiv în care rafinamentele artei cele mai pure se unesc cu bucuria expresiilor cele mai naive ale fanteziei populare. Materiale deja utilizate pentru basilica precedentă, coloane, frize, capiteluri, au fost încastrate în pereții noii bazilici. Marmure de toate tipurile și din toate culorile, provenind din țări îndepărtate, au fost transpuse în 500 de coloane din toate stilurile, basoreliefuri romane, capiteluri gotice, romane și bizantine, toate mărturie a cuceririlor, descoperirilor și creațiilor care se găsesc in San Marco. Locul lor ca și spațiile interioare ale bisericii au fost  pagini dintr un jurnal colectiv. Fațada bisericii care se orientează spre magnifica piață San Marco, este formată din doua etaje de arcade, cinci inferioare mai avansate și cinci superioare. Grupurile de coloane din marmura pestriță separă arcadele inferioare care închid cinci portaluri. Pe fiecare dintre ele se remarcă basoreliefuri care povestesc episoade din istoria sfântă sau elemente descriptive din viața cotidiană. Se poate nota, Poarta Sf. Alipio, cu figurațiile din Epifanie, Iisus Christos și Apostolii, nunțile din Cana și al treilea portal pe care sunt reprezentate principalele meserii existente în Veneția.
Cele cinci arcade superioare decorate cu mozaicuri și surmontate de o decorațiune gotică flamboiantă, compusă din statui, frunze și săgeți, servesc drept pânză de fond unei terase înguste a cailor. Arcada s într-o piațetă triunghiularăprincipală, cea mai largă, este închisă printr un vitraliu grandios, de unde se filtrează lumina în interiorul bazilicii care servește drept pânză de fond la cei patru celebri cai din bronz aurit. Acest magnific exemplu al artei greco-alexandrine, cu autor necunoscut, a fost pradă de război în bătălia victorioasă a cuceririi Constantinopolului, în 1204. In vârful săgeții care domină arcada centrală, statuia Sfântului Marcu către care urcă îngerii este opera lui Nicolo Lamberti. Mai jos, pe fond bleu presărat cu stele de aur, se detașează celebrul leu al Sfântului Marcu, emblema Veneției, care se găsește și pe turnul orologiului aflat in apropiere. Cele cinci faimoase cupole ale San Marco se termină  cu lanterne în stil oriental, pe care strălucesc cruci cu brațele încrucișate, Arhitectura bazilicii seamănă cu cea a Bisericii Sfinților Apostoli din Constantinopol, la cupola de deasupra sanctuarului, la cupola centrală și la cea din apropierea intrării principale.
Poarta care permite accesul în basilică anunță deja prin grandoarea frumuseții mozaicurilor care decorează deopotrivă interiorul și exteriorul bisericii.
La dreapta fațadei, pe lângă zidul Palatului Dogilor se întinde și se deschide frumoasa Pizzetta dei leoni, sau Piazzetta dei Leoncini, cea prin care pătrunsesem cu ore în urmă în inegalabila Piață San Marco.
In basilică intrarea este gratuită, dar în interior se mai plătesc trei taxe: cea de intrare în Sanctuar, unde se află  Pala d’Orocelebrul paravan de aur încrustat cu pietre preţioase, creat prin tehnica cloisonné, la intrarea la Tezaurul cu mulţimea de comori de artă făurite de meşteşugarii vremii sau adunate ca pradă din cruciade şi la intrarea în Muzeul bazilicii şi Loggia dei Cavalli. Pentru a urca în Campanila se stă la o altă coadă, vizavi de intrarea la bazilică.
 Cu regrete am părăsit acel orbitor centru al Veneției, ne-am permis câte o înghețată delicioasă și neam afundat în păienjenișul de străduțe, canale și poduri în șa de măgar, pe un traseu care nu ne era cunoscut, dar, spre norocul nostru, era bine dirijat spre Ponte di Rialto, prin plăcuțe maronii cu indicații și săgeți. Ne era foame și sete, dar trebuia să suferim cu stoicism. Am trecut printr-un păienjeniș de străduțe extrem de înguste și mult prea reci și unele egrasioase, am trecut mulțime de podețe de piatră în forma tradițională de șa de măgar și cu trepte foarte joase, dar am trecut și pe sub unele case sprijinite de grinzi groase de lemn. Pe tot parcursul am fost marcați de scurgerea timpului, dar mai ales de enumăratele schimbări de direcție și de intersecții.
In final am ajuns într-o piațetă triunghiulară cu un monument al lui Carlo Goldoni în Mijloc. Podul se arcuia la stânga, el fiind o construcție emblematică a orașului.
Prima cale de trecere peste Canal Grande a fost un pod de vase construit în 1181 de către Nicolò Barattieri. El a fost numit Ponte della Moneta, probabil datorită monetăriei care se afla aproape de intrarea dinspre est.
Dezvoltarea și importanța pieței Rialto de pe malul estic a crescut traficul pe podul plutitor, așa că acesta a fost înlocuit în 1255 cu un pod de lemn. Această structură avea două rampe înclinate unite de o secțiune centrală mobilă, care putea fi ridicată pentru a permite trecerea navelor înalte. Legătura cu piața a condus în cele din urmă la o schimbare a numelui podului. În prima jumătate a sec.al 15-lea, au fost construite două rânduri de magazine pe ambele părți ale podului. Chiriile au adus un venit la Trezoreria Statului, care a contribuit la menținerea podului.
Intreținerea a fost vitală pentru podul de lemn. El a fost parțial ars în revolta condusă de un anume Bajamonte Tiepolo în 1310. In 1444, s-a prăbușit sub greutatea mulțimii care venise să privească o paradă de bărci și s-a prăbușit din nou în 1524.
Ideea de a reconstrui podul, nu din lemn ci din piatră, a fost propusă pentru prima dată în 1503. Mai multe proiecte au fost analizate în următoarele decenii. In 1551, autoritățile au solicitat propuneri pentru reînnoirea Podului Rialto. Planurile au fost oferite de arhitecți celebri, cum ar fi Jacopo Sansovino, Andrea Palladio și Vignola, dar toți au propus o abordare clasică cu mai multe arcade, care a fost considerată nepotrivită. Michelangelo, de asemenea, a fost solicitat ca proiectant al podului.
Podul de piatră actual, proiectat de Antonio da Ponte cu o singură deschidere, a fost construit în perioada 1588-1591. El este similar cu podul de lemn anterior. Două rampe înclinate duc până la un portic central. Pe fiecare parte a porticului, rampe acoperite adăpostesc rânduri de magazine. Ingineria podului a fost considerat atât de îndrăzneață încât arhitectul Vincenzo Scamozzi a prezis ruina sa viitoare. Podul și-a sfidat criticii și a devenit una dintre emblemele arhitecturale din Veneția.
Podul are o curbură înaltă, pentru a lăsa loc trecerii navelor mici dar cu catarge și pânze. Pe ambele laturi are scări late de urcare și coborâre cu trepte scunde și confortabile. Porticul central este dublu și sub arcadele lui s-au amenajat magazine diverse, dintre care mi-au atras atenția cele de bijuterii și argintării.
Dincolo de pod se prelungește o piață gen bazar, deloc interesantă, dar gălăgioasă și plină de personaje dubioase. Acolo ne-am decis să parcurgem pe jos drumul rămas până la autocar, respectiv până la Piazza di Roma, aflată în imediata apropiere de Ferovia (gara feroviară), de unde ne începusem traseul excesiv de obositor din cauza căldurii și a vitezei de parcurs. Nu a fost o idee bună, pentru că drumul extrem de sinuos ne-a răpit mult timp și ne-a obligat la eforturi neașteptate. Tot așa, ne-m afundat într-un labirint de străduțe lipsite de alte persoane, parțial umbroase și mai mult însorite,datorită schimbării poziției soarelui. Picioarele păreau mai grele și erau încinse. Carmen a constatat că picioarele ei se roșiseră usturător de la fustă în jos din cauza radiației caldarâmului de piatră încinsă. Excapada a fost minunată, dar când am zărit autocarul așteptându-ne singur în parcare, am gândit la Paradis. In interior fucționase aerul condiționat, iar sticlele cu apă și pachetele cu mâncare ne așteptau cuminți. Văzusem Veneția atât cât ne permisese timpul și puterea de efort. Eram, totuși, niște învingători.
















































































































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu